Atb

Loading...

duminică, aprilie 06, 2008

Gânduri...



Lasă-ti mâna peste ochii mei…fie pleoapa mea zăpada palmei tale…

Sunt plictisităăăăăăăăă! Mă simt sufocată de rutina asta zilnică ..nimic nu se schimbă,totul rămâne la fel şi simt nevoia disperată de o schimbare.”Apetitul vital a devenit anemic[...]” aşa cum zice însuşi Andrei Pleşu în ale cărui eseuri ma regăsesc de atâtea ori...
Sunt prizoniera gândurilor care-mi lasă urme de scrum pe sufletu-mi bont , stau agăţată de umbra unor reflecţii pierdute şi totuşi nu încetez să mai visez din când în când.
Chiar dacă în capul meu este un “talmeş-balmeş” ştiu ce vreau de la viată însă nu ştiu ce surprize are viaţa pentru mine.Deocamdată nu fac nimic decât să aştept...şi să mă pregătesc ca peste 1 an şi jumătate(pentru că atât a mai rămas) “să-mi iau zborul” de sub aripa protectoare a părinţilor şi să supravieţuiesc unei alte perioade a vieţii mele...la facultate,unde cel puţin la început nu voi cunoaşte pe nimeni,va fi un univers nou şi necunoscut...dar pe care parcă abea aştept să-l întâlnesc.
Voi fi o tânără studentă la Academia de Poliţie unde cu ambiţia mea şi ajutorul lui Dumnezeu visul de a fi intrată acolo va devenii realitate...

sâmbătă, ianuarie 26, 2008

Despre frumuseţea pierdută a vieţii...

Foarte interesant,sper să citiţi şi voi pentru că mie mi-a plăcut foarte mult,mă regăsesc în ceea ce scrie...

Despre frumuseţea pierdută a vieţii
de Andrei Pleşu

Dacă mă gândesc bine, reproşul esenţial pe care îl am de făcut ţării şi vremurilor este că mă împiedică să mă bucur de frumuseţea vieţii. Din când în când, îmi dau seama că trăiesc într-o lume fără cer, fără copaci şi grădini, fără extaze bucolice, fără ape, pajişti şi nori.
Am uitat misterul adânc al nopţii, radicalitatea amiezii, răcorile cosmice ale amurgului. Nu mai văd păsările, nu mai adulmec mirosul prăfos şi umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emoţie, miracolul ploii şi al stelelor. Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri şi adieri. Foşnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturnă a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, pădurea, vitele, orizontul tulbure al câmpiei, colina cordială şi muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vieţii mele lăuntrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasă, pentru cheful aşezat. Sunt ocupat. Sunt grăbit. Sunt iritat, hărţuit, copleşit de lehamite. Am o existenţă de ghişeu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicită intervenţii, sfaturi şi complicităţi. Am devenit mizantrop. Două treimi din metabolismul meu mental se epuizează în nervi de conjunctură, agenda mea zilnică e un inventar de urgenţe minore. Gândesc pe sponci, stimulat de provocări meschine. Îmi încep ziua apoplectic, înjurând "situaţiunea": gropile din drum, moravurile şoferilor autohtoni, căldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, corupţia, bezmeticia tranziţiei. Abia dacă mai înregistrez desenul ametitor al câte unei siluete feminine, inocenţa vreunui surâs, farmecul tăcut al câte unui colţ de stradă. Am ajuns să mă comport ca şi cum Hrebenciuc şi Cozmâncă, Sechelariu şi Vanghelie, Ciorbea şi Mihaela Tatu, Andreea Marin şi Adrian Năstase, Constantinescu şi Agathon, Talpeş şi Garcea ar exista cu adevărat. Colecţionez antipatii şi prilejuri de insatisfacţie.
Scriu despre mizerii şi mărunţişuri. Bombăn toată ziua, mi-am pierdut încrederea în virtuţile naţiei şi soarta ţării, în rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patrioţii de paradă m-au trecut la trădători, neoliberalii la conservatori, postmoderniştii la elitişti. Bătrânilor le apar frivol, tinerilor - reacţionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispoziţie, elanul, jubilaţia. Nu mai am răgazuri fertile, reverii, autenticităţi.
Mă mişc, de dimineaţă până seara, într-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, plăcerea de a fi şi-a pierdut amplitudinea şi suculenţa. Respir crispat şi pripit,ca într-o etuvă. Când cineva trece printr-o asemenea criză de vina e, în primul rând, umoarea proprie. Te poţi acuza că ai consimţit în prea mare măsură imediatului, că nu ştii să-ţi dozezi timpul şi afectele, că nu mai deosebeşti între esenţial şi accesoriu, că, în sfârşit, ai scos din calculul zilnic valorile zeniţiale. Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianţa toxică a momentului şi a veacului.
Suntem năpădiţi de probleme secunde. Avem preocupări de mâna a doua, avem conducători de mâna a doua, trăim sub presiunea multiplă a necesităţii. Ni se oferă texte mediocre, show-uri de prost-gust, condiţii de viaţă umilitoare.
Am ajuns să nu mai avem simţuri, idei, imaginaţie. Ne-am urâţit, ne-am străinat cu totul de simplitatea polifonică a lumii, de pasiunea vieţii depline. Nu mai avem puterea de a admira şi de a lăuda, cu o genuină evlavie, splendoarea Creaţiei, văzduhul, mările, pământul şi oamenii.
Suntem turmentaţi şi sumbri. Abia dacă ne mai putem suporta. Există, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibilă? Da, cu condiţia să ne dăm seama de gravitatea primejdiei. Cu condiţia să impunem atenţiei noastre zilnice alte priorităţi şi alte orizonturi.

Stând de vorbă cu mine...


Azi mă simt singură…nu mai ştiu ce să mai cred despre tine,despre noi,despre tot ce a fost.

…ascult muzică…mă uit în jos şi nu văd nimic altceva decât pardoseaua şi covorul aspirat…ceva greu mă apasă…Mă uit pe geam…şi nu găsesc nimic…nu văd nimic decât o lumina orbitoare care vine de afară şi care trezeşte în mine un sentiment de visare.

Dar la ce oare visez ??crede-mă « Tu » că nici eu nu ştiu,am doar un nod în gât care mă jenează şi îmi aminteşte mereu că ceva nu e în regulă cu mine …

Afară e soare…frumos…dar în inima mea plouă…sângerez...

M-am schimbat mult,m-am maturizat prea mult nu mai ştiu să zâmbesc aşa cum o făceam înainte,nu mai ştiu să mă bucur de unele lucruri frumoase cum o făceam înainte,acum nu-mi mai găsesc cuvintele potrivite să-ţi spun ţie ce simt…Tu eşti sinceră cu mine,dar oare eu sunt sinceră cu tine ?Da stiu…o sa-mi spui că nu sunt…pentru că daca aş fi aş face ceva ca să nu mai fiu aşa …Tu esti doar în mintea mea,sunt conştientă de tine,dar nu te pot vedea…dacă te-aş vedea m-aş vedea pe mine,cea care am ajuns sa fiu acum…

sâmbătă, decembrie 01, 2007

Pierderea inocentei...


Oare eu sunt? da...cred ca eu sunt...nici nu mai ştiu...
Pentru prea mult timp am tăcut,prea mult am strâns în mine tot ceea ce nu putea sa spun,tot ceea ce mă durea,ce mă frământa încât nici eu nu-mi mai dau seama ca nu mai sunt EU...
Timpul a trecut...şi odata cu el am trecut si eu...multe pagini au rămas nescrise iar eu am închis ochii si am trecut cu vederea totul.
M-am lăsat controlată,manipulată de cei din jur...heiiii!!! ce e cu mineeee!!!! Ceva din interior tot striga "Cătă trezeşte-te! nu uita...o viaţa ai...trăieşte fiecare clipă!" Dar eu nu mai trăiesc...mă vedeţi cu toţii...sunteţi conştienţi că trăiesc...dar eu defapt...mă prefac...
Am uitat că mă pot juca...am uitat cât de frumos e să visezi...oare am trecut prea repede la o altă perioadă din viaţa mea?? Nu mă recunosc...naivitatea de altădată s-a dus...nu mai pot să cred în nimeni...nişte "elemente" perturbatoare au şters tot...au trecut ca un uragan şi au lasat în urmă ceea ce-mi dau seama că sunt azi...
Pierderea inocenţei mele este pierderea pentru totdeauna a visurilor si a gandirii mereu pure şi mereu pozitive distruse de cruda realitate...
Acum...mă privesc...şi-mi dau seama că singurele persoane care îmi dau putere de a mă lupta pentru tot restul vieţii mele cu tot ceea ce însemnă rau sunt mama si sora mea fără de care eu încă nu am învăţat să trăiesc...
Mă regăsesc in muzică si in gandurile mele...şi...totuşi nu mai sunt Eu...

Aş vrea să fiu îngerul tău...?





Motto:S-a spus mereu că îngerii sînt dublul ceresc al omului. Schelling, în Philosophie der Offenbarung (Filozofia revelaţiei), îi numeşte Potenzen (dynameis pe greceşte) ale sufletului omenesc, virtualităţile lui, variantele mai limpezi, mai structurate, ale identităţii sale.
Cu alte cuvinte, sîntem mereu însoţiţi de modelul nostru, de portretul nostru îmbunătăţit. Şi sîntem - sau în orice caz ar fi bine să fim - într-un dialog permanent cu posibilul acestui portret. Îngerul oferă fiecăruia din actele noastre reperul epurei lui, adică desenul lui ideal.
Lîngă fiecare este, îngerul aşază un cum ar trebui să fie. El conjugă neobosit, la optativ, curgerea vieţii noastre, aşa cum am face-o noi înşine dacă am fi în condiţia lui." Andrei Pleşu




O...da...,mi-ar plăcea să fiu îngerul tău,să mă contopesc cu tine,să fac ce faci tu,să cunosc tot ce cunosti tu,eu perechea ta angelică iar tu sufletul meu pământesc...
Eu sunt îngerul latent al sufletului tău şi vom învăţa să convieţuim împreună .
Te-am ales pe tine frumoasa mea domniţă...dulce si suavă ca o garofiţă...da...ştiu,iţi place mult Eminescu!
Şti...tu te asemeni mult cu mine,parcă ai fi un mesager tot ca mine trimis pe pământ să îi înveţe pe ceilalţi de bine...iar "clienţii" tăi îţi sunt elevii...norocoas-o!!! tu ai mai multe suflete decât mine cărora trebuie să le porţi de grijă.
Dar...şti...nu contează,nu te invidiez pentru ca eu spre deosebire de ei sunt mereu cu tine,chiar si atunci cand dormi eu stau langă tine.
Mă fascinezi...umanitatea sufletului tău m-a cuprins,fac parte din tine acum...iar tu stând sunt aripa mea albă,protectoare nimic rau nu ţi se va întâmpla.

Suflet de copil

Suflet de copil