Pierderea inocentei...

Oare eu sunt? da...cred ca eu sunt...nici nu mai ştiu...
Pentru prea mult timp am tăcut,prea mult am strâns în mine tot ceea ce nu putea sa spun,tot ceea ce mă durea,ce mă frământa încât nici eu nu-mi mai dau seama ca nu mai sunt EU...
Timpul a trecut...şi odata cu el am trecut si eu...multe pagini au rămas nescrise iar eu am închis ochii si am trecut cu vederea totul.
M-am lăsat controlată,manipulată de cei din jur...heiiii!!! ce e cu mineeee!!!! Ceva din interior tot striga "Cătă trezeşte-te! nu uita...o viaţa ai...trăieşte fiecare clipă!" Dar eu nu mai trăiesc...mă vedeţi cu toţii...sunteţi conştienţi că trăiesc...dar eu defapt...mă prefac...
Am uitat că mă pot juca...am uitat cât de frumos e să visezi...oare am trecut prea repede la o altă perioadă din viaţa mea?? Nu mă recunosc...naivitatea de altădată s-a dus...nu mai pot să cred în nimeni...nişte "elemente" perturbatoare au şters tot...au trecut ca un uragan şi au lasat în urmă ceea ce-mi dau seama că sunt azi...
Pierderea inocenţei mele este pierderea pentru totdeauna a visurilor si a gandirii mereu pure şi mereu pozitive distruse de cruda realitate...
Acum...mă privesc...şi-mi dau seama că singurele persoane care îmi dau putere de a mă lupta pentru tot restul vieţii mele cu tot ceea ce însemnă rau sunt mama si sora mea fără de care eu încă nu am învăţat să trăiesc...
Mă regăsesc in muzică si in gandurile mele...şi...totuşi nu mai sunt Eu...